marți, 31 octombrie 2017

Interviu indecent

Îmi povestește aseară Alma că a susținut cu succes probele pentru un interviu de angajare. Dar tare indispusă îmi povestește.
- ... m-au acceptat practic pentru că am răspuns corect la o singură întrebare.
M-a intrigat:
- La ce întrebare?
- Am fost întrebată dacă m-aș culca cu cineva pentru 30.000 de euro și am răspuns prompt: ”Nu” , ”Dar pentru 3.000.000 de euro?” m-au întrebat. Și am răspuns practic din inerție, fără să mă gândesc ”Nu. Eu am alte valori.” Dar după interviu am revenit la cele 3.000.000 de euro, care mi-au perforat creierul și am realizat câte prostii spun totuși femeile din inerție și fără să se gândească.
N-aveam pentru ce s-o consolez, nici cum să-mi simulez invidia că, în timp ce pe la 29 te zbați între valori și 3.000.000 de euro, după 40 bunăoară, nici dacă te-ai vinde la organe și pentru fiecare în parte ai lua prețul maxim, nu ar fi posibil ca suma totală să se apropie de valoarea unei propuneri indecente.

P.S. Nu știu de ce sunt tentată să cred că aberația aceasta cu ”propunerea indecentă” se potrivește mai mult pentru un film SF decât pentru unul romantic. Zău, dacă pe om îl ajunge mintea să gestioneze asemenea sume, parcă aș crede că-i apt să și inventeze cum să atragă o femeie fără mari investiții și cheltuieli

luni, 30 octombrie 2017

Sunt "scriitoare"



Davis și Jolly sunt un cuplu neobișnuit, trecuți de floarea vârstei. Nu știu dacă sunt căsătoriți, au un fiu adult, care poartă doar numele ei, atâta informație credibilă am dedus de pe cutia poștală de la poartă casei lor. Nu știu ce profesii au, nici dacă au un program de lucru, nu le cunosc cercul de prieteni, nici predilecțiile pentru muzică, filme ori literatură, nu știu ce fac în timpul lor liber, dacă îl au, deși le-am atins absolut toate lucrurile din casă în doi ani, de când le fac curățenie - de la farfuriile din care mănâncă, până la lenjeria pe care o întind pe funii la uscat.
Vinerea sunt ambii acasă, ea mătură ograda, are grijă de câini, stă în rețele, bea cafea la terasă, privește televizorul, dânsul lucrează la biroul din salon între patru monitoare și numai când ajung să-i dau cu aspiratorul pe lângă picioare iese în ogradă să clipocească și să-ți îndrepte coloana.
Ea adoră dulciurile, face sport, dar nu se vede, lui îi place vinul alb sec. Ambii sunt pasionați de călătorii și diving. Anul trecut au avut patru vacanțe, cea mai lungă a durat zece săptămâni petrecute în Thailanda. În lipsa lor continui să fac vinerea curățenie pentru câini și chiriașii care stau gratis în schimbul serviciului de îngrijire a mascotelor.
Dânșii probabil știu mai multe despre mine și evident cunosc date esențiale, deoarece menajul e o muncă tare tăcută, deci o pereche de urechi libere sunt oricând binevenite să-mi curăț capul de gânduri. 
Acum două săptămâni Davis și Jolly au avut o vacanță scurtă, lăsând tare entuziasmați în casa lor o femeie pe care mi-au prezentat-o drept scriitoare, poza ei de profil confirma că da - așa poate poza doar o femeie care gândește mult, are o imaginație bogată, gust și rafinament artistic, lecturi serioase, cursuri literare, cenacluri, lansări, autografe, cititori fideli, bani din vânzări, călătorii, întâlniri inedite etc.
Eu m-am bucurat și mai tare, căci una e să faci curățenie după o femeie atât de ocupată, încât n-are timp să facă dezordine și alta e să strângi după o familie cu copii mici care transformă casa în ruine. 
Ne-am întâlnit, ca de obicei vinerea, eu am spălat geamurile, pereții în bucătărie, toată casa și terasa. În prima zi scriitoarea s-a jucat cu câinii, a stat în rețea, a pregătit mâncare și a mâncat, a stat în rețea, a ascultat muzică și a stat în rețea.
în următoarea săptămână a invitat un fotograf, bănuiesc că profesionist, cu care s-a întreținut într-o sesiune de vreo patru ore - cu eșarfă, fără eșarfă, cu părul prins, cu părul despletit, așezată, sculată, sub copac, în fotoliu, lângă flori, lângă piscină, lângă Range Rover, la biroul lui Davis, lângă cămin, bând cafea, pe hamacul lui Jolly, cu câinii, singură, zâmbind larg și fericită mereu.
În a treia zi am început vorba, deoarece nu-mi părea nici ocupată, nici inspirată - bea un ceai fierbinte, zgribulită în pled, la terasă, mi-a zis că-i place să călătorească, și nu-i pasă să îngrijească animale dacă i se oferă cazare gratis, că are foarte mulți prieteni, dar nu crede în relațiile de durată, că e vegetariană, dar dacă o invită cineva la cină cu „ribs” sau „gammon”, nu obișnuiește să refuze. Eu n-am avut ce să-i povestesc, căci eram să mă sfarm într-un zid de dezinteres.
Am întrebat-o ce cărți a semnat - nu m-am abținut - și dânsa după o pauză forța mi-a zis:
- Păi, eu scriu, sunt implicată în mai multe proiecte, am planuri mari, dar deocamdată n-am editat nici o carte.
În gândul meu, m-am dezumflat ca un balon spart: „Ei, dar ești și tu scriitoare, cum sunt și eu.”
La întoarcere Davis și Jolly mi s-au jeluit că în lipsa lor s-a rupt o bucată de marmoră în bucătărie și ușa de sticlă din duș, s-au spart patru cupe de vin, s-a ars husa de la masa de călcat, concluzionând că o sciitoare singură e mai periculoasă decât trei copii șotioși.

joi, 26 octombrie 2017

Harcea-parcea

Azi am nimerit intr-o situație puțin jenantă.
Mă sună acum câteva zile un oarecare Tim (altul, Tania). Și mă întreabă dacă repar haine, m-am oprit din respirat preț de câteva secunde să deduc cine a putut să mă deconspire, dar el imediat a izbucnit: ”Sandra a zis că acum doi ani i-ați scurtat niște blugi. You did a fantastic job! Am și eu niște pantaloni de reparat.”
”Aaaaa, ei dacă Sandra a rămas mulțumită și mai ales acum doi  ani, atunci da - se poate de spus că repar haine.”
În fond ce am de pierdut și, de fapt, ce are de pierdut dânsul, hainele au ajuns sa coste mai puțin decât spălatul și călcatul într-o curățătorie - unu la mană, oricum nu-i poartă dacă nu-i vin - doi la mană și dacă îi stric n-o să-i poarte cu același succes. Deci ne înțelegem ca eu o să-l sun miercuri să stabilim cum ne întâlnim joi.
Azi e joi și miercuri am uitat să-l sun.
Sună Tim azi.
”Of, Tim, uita-te-ar toate bolile și nenorocirile! Nu te-ai răzgândit? Poate totuși salvăm pantalonii.”
”Ei, cum se poate, nu m-am răzgândit desigur, dar la ”salvăm” nu s-a prins.
Spre seară mă conduce Google Map la căsălăul omului în Ciudad Quesada. Îmi arată practic fără întrpduceri că are nevoie să-i eliberez pantalonii puțin în talie din stofa de rezervă - și mă roagă să fiu atenta căci ține la vechiturile pomenite, pentru că îi amintesc de timpurile în care a jucat golf și sunt de nu știu ce marcă tare scumpă.
Zic: ”Adă un foarfece” Și în momentul cela cred că l-a străfulgerat primul dubiu, dar a adus instrumentul.
Zic: O să tai aici, o să descos, și o să însăilez, vreau să-i probezi, dacă va ieși bine, o să-i lărgesc, dacă nu - îi cos cum au fost”
Zice: ”Sunt sigur că va ieși bine.”
Zic și eu în gândul meu: ”Deam dacă am început a descoase, n-ai încotro.”

După ce i-am înseilat, l-am rugat să-i îmbrace să văd cum îi stau, deci practic să mă uit la fundul omului - slava Domnului - îmbrăcat. Eu în Facebook par curajoasă, de după monitor și de peste 4000 de km, dar în realitate - așa și n-am înțeles cum îi stăteau.

luni, 16 octombrie 2017

Crede-ma

Din tot ce s-a întâmplat în primul nostru an cel mai bine țin minte cum ți-am spus Te iubesc. Iar tu ai zis că dacă o sa repet aceste cuvinte peste zece ani, o să mă crezi.
Crede-mă.
Au trecut zece ani.
Ai avut dreptate. Nu trebuia să mă grăbesc. Ceea ce părea atunci doar cuvinte cu timpul s-a transformat în recunoștință pentru că mi-ai desăvârșit lumea.
Pentru liniște.
Pentru căldură, dar la propriu căldură 
Pentru lecții de compasiune, generozitate și sinceritate.
Pentru umor și ironie, de la care uneori am râs cu lacrimi, iar alteori am plâns în hohote.
Pentru zile și nopți, pentru diminețile în care m-ai lăsat să dorm și pentru cele în care nu m-ai lăsat.
Pentru că am respirat același aer în două travalii.
Pentru că mi-ai dresat dracii blând 
… și am înțeles că dragostea nu e un raft care trebuie eliberat ca să încapă lucruri noi, dar e un fir de ață, fără început și sfârșit, de diferite culori și texturi, care se deapănă într-un ghem - se împrăștie în urzeli pestrițe - horboțele ușoare, mreje dese, stofe imense…
Pentru că nu mi-ai tăiat ațele, nu mi-ai încâlcit ițele.
Pentru că o să-ți repet și peste zece ani Te iubesc.
La multi ani, Vitalic!

duminică, 24 septembrie 2017

El Gordo *4

În următorul weekend împrăștiam pastă de roșii pe aluat, presăram ingrediente și le căptușeam generos cu mozzarella și măsline, cu gândurile în altă parte. Noul loc nu m-a mișcat nici prin curățenia ideală, nici prin controlul impecabil al produselor, nici prin utilaj și exces de instrumentarii, pentru că atitudinea față de angajați era mizerabilă. După fațada deghizată se ascundeau nervi întinși și isterie, obsesie pentru produsele care s-ar putea risipi, apa care ar putea fi consumată irațional, gazul care ar putea fi ars degeaba ori electricitatea care ar putea fi irosită în exces. Și izbucniri, ieșiri din fire, cum e și firesc, în cele mai inoportune momente. La angajat, dacă zbieri, trebuie neapărat să ai dreptate, ori să-i plătești atât de bine, încât el să-și asume rolul de terapeut al nervozității tale revărsate din maluri, sau să-i creezi ditamai condiții motivaționale, ca dânsul din Zen să ignoreze isteria ta.
Deci Roberto cel mieros și servil cu clienții se dovedise a fi un nesuferit lipsit de scrupule cu subalternii. Îi părea ori i-o fi sugerat vreun derbedeu ca și dânsul că din angajat trebuie să storci totul și să-i oferi practic minimul pentru care sa te suporte, deoarece oricum va pleca. Opt ore neîntrerupte de muncă în picioare, fără o îmbucătură, fără baie și uneori fără apă, m-au terminat în cinci zile. Putea fi și mai scurt, dar ma uitam că femeile din jur rabdă și nu vroiam sa par mai slaba de fire, pe de altă parte m-a ținut educația greșită că de locul de muncă trebuie sa te ții, nu să te țină. Am ales cuvintele trei zile, ca să las loc de binețe după ce plec, dar Roberto oricum a considerat plecarea mea drept totală lipsă de recunoștință pentru șansa oferită.
Apoi mi-am dat timp să respir, să mă gândesc, să simt ce am de făcut mai departe. De fapt acest timp era doar de trăit, căci lucrurile se întâmplă nu tocmai cum le chibzuim.
În următoarea vineri seara am revenit la El Gordo. Speram, dar nu tare că după această pauză voi vedea lucrurile obiectiv.
Dar ele stăteau la locul lor - neschimbate ca și oamenii. Farfuriile nespălate, Salatierele goale, spuma uscată în pahare, năhutul sub masă la umflat, pungile cu cărnuri și mezeluri proaspete în frigidere. Fernando stors de oboseală și transpirat.
Sergio - stăpân pe situație, pe sine și pe agitația mea.
Rozei nu-i ajungeau brațe să pună totul la cale, tocmai coborâse de la soacră-sa și povestea un monolog tânguios; Carmen n-a călcat deloc în bar de o săptămână, refuză să meargă la medici că s-a tratat destul toată viața, se comportă ca o fetiță de 4 ani , nu ca o femeie de 86, e capricioasă, refuză să mănânce și să stea locului.
Pe sistemul de livrare al lui Carmen crescuse o pânză de păianjen care umbrise cumva bucătăria.
Seara a fost lungă și grea, copiii au stat pe rând cu mama lor. Eu am făcut ce și cât am putut. Nimeni n-a avut timp să-mi reproșeze că n-ar fi fost suficient

Spre dimineață Carmen a plecat pentru totdeauna și El Gordo s-a închis prima dată în ultimii 20 de ani.

marți, 12 septembrie 2017

Pauline

O dată în două săptămâni merg la Pauline, în satul vecin și calc un munte de haine în două ore. 
Ne cunoaștem de când lucram la spălătorie, ea aducea lenjerie de pat cu floricele si horboțică - cele mai frumoase și mai scumpe rufe din tot ce trecea prin localul cela mediocru. După ce am plecat de acolo, ea m-a găsit și m-a rugat să-i calc acasă. Era iarnă - puțin de lucru și am acceptat.
Pauline este o englezoaică de 70 de ani foarte bine conservată, îngrijită, stilată, interesantă. Are o locuință ca și lenjeria pe care o aducea la The Laundry Basket - danteluță și floricele. Curtea mică e plină de plante în ghiveciuri pictate, statuete colorate, broscuțe și păsărele, albinuțe și libelule pe pereți - poveste - nu proprietate privată.
În casă miroase proaspăt - a suavizanți scumpi, albul hainelor ei e unic, muntele de care am pomenit e aranjat minuțios după culori și tipuri de țesături.
Eu bag în priză fierul de călcat, ea se așează în sofa.
Și povestim. Ea despre nepoții din lume, eu despre copii, ea despre pe unde a mai cinat, eu despre pe unde am lucrat, ea despre Great Britain, eu despre Moldova, ea despre brexit eu despre coruptie, ea despre trecut și eu tot.
Am avut nevoie de timp s-o așez in sofa, jumătate de an a durat schimbul de replici scurte până am înțeles că nici aceste două ore nu ne ajung să ne spălăm sufletele.
Azi am vorbit despre cărți, mi-a aratat biblioteca și a zis că pe autorii care îi plac îi citește de 2-3 ori, pe Charlotte Brontë a citit-o de patru ori, pentru că uita s-o scoată din valiza de vacanță. M-a întrebat despre ce scriu autorii români în afară de dragoste desigur, și nu-mi trecea nimic mai hâtru prin minte în acel moment decât motivul pământului și al gliei, și al roadei, și plai, și zăvoi, și frunză verde, iarbă deasă.
I-am zis că tinerii scriu mai bine, deoarece o fac din porniri, nu pentru carnetul de membru.
I-am povestit despre Alexy și a întors privirea să nu i-o văd umedă.
Mi-a dăruit o carte. Cred că am câștigat-o pentru Alexy.

luni, 21 august 2017

Casandra

Am o colegă de serviciu pe care o cheamă Casandra - mottou de roman, nu nume - titlu de destin și talisman contra provocărilor pe care reușește să le evite ocazional.
Casandra are 23 de ani și deja doi copii, casă, masă cu un munte de responsabilități ce se cam clatină pe tinerețea ei fragedă.
Casandra se trage dintr-o familie de rromi onești, care desigur își păstrează tradițiile, cânta și dansează flamenco la petreceri, câștigă pâinea greu, respectă cât pot ei de bine legile, dar mai presus de toate respectă familia și onoarea acestei unități indivizibile, conform filozofiei moștenite. Pizzerul zice că ea este unica angajată care s-a menținut mai mult de un an în restaurant și, deși locul său de muncă e la bucătărie, dacă cineva din personal se îmbolnăvește, are vreo urgență, nimerește în accident sau dispare subit (cum s-a mai întâmplat) fără a anunța șeful, Casandra face totul - preia comenzile la telefon și cele din local, toarnă băuturi, prepară gustări, prăjește cartofi și fierbe paste, taie mezeluri, întinde blaturi, vrăjește cafele și zâmbește uneori reținut alteori zgomotos și contagios, de se îneacă nu doar cei cu gura plină. Cine știe cât efort se ascunde după dibăcia aparentă și de ce această frumusețe proaspătă, caldă și senină are uneori ochii triști.
Lucian e din Brașov, a emigrat să supraviețuiască și continuă să o facă. Locuiește vizavi de pizzerie, muncește în construcție, dar ca să nu-și bea toți banii în week-enduri s-a înțeles cu șeful să-l angajeze ajutor de pizzer. Deci să stea lângă pizzer, să pregătească ingredientele pentru aluat, să aranjeze cașcavalul pe blat, să trimită pizzele în cuptor și să le scoată rumene, să împacheteze rapid, sa nu încurce notele, deci - lângă cuptor. Dar el, când are un minut liber aleargă s-o scoată pe Casandra din mormanul de farfurii murdare, să taie peperoni și salami la aparat, ca ea să nu-și taie degetele, să ridice sacii pe care ea nu-i poate urni din loc, și Casandra îl hrănește, îl ascultă, îi zâmbește, căci el nu are pe nimeni aproape să-i ofere aceste gesturi mici de importanță enormă - părinții au decedat, iar frații, când are dânsul  timp, nu-l cheamă, iar când îl cheamă, evident că n-are timp să le tulbure rutina.
Pizzerul zice că Lucian lucrează în pizzerie nu de frica să nu-și bea banii, dar pentru zâmbetul Casandrei, și pentru că femeile cu care se zbănțuie el în discoteci nu-l împlinesc ca și Casandra. Lucian e la locul lui, savurează căldura femeii de parcă ar fura din ea și probabil trăiește o doză de vină, datorită căreia nu invadează limitele.

Pizzerul cam în toate are dreptate, pentru că a învățat din foarte multe și dureroase greșeli, primul a sesizat aceasta complicitate decentă planând în atmosfera localului și tot el zice că niciodată Casandra nu va compromite onoarea familiei, deși uneori evident va avea ochii triști, pentru tinerețea sa scurtă și pentru oportunitățile care au ocolit-o, nu pentru Lucian.

vineri, 9 iunie 2017

Vechitură

Am o slăbiciune despre care n-ar trebui să scriu, căci nu-i exemplu bun de urmat, nici demn de laude, dar deoarece-i slăbiciune îi stă bine așa cum pare - cu nuanțe de viciu și de defect iertabil (sper). Și mai am una - oamenii, care prin prezența lor în vizorul meu, încheagă crâmpeie de citit sau de scris, sau de ambele și-mi rămân colorat în memorie.
În unele duminici, la ore matinale, când ai mei își văd visele până la capăt, trag o fugă la week-ends carboot-ul englezilor, care se instalează pe un câmp chel de peste două sate. Lumea se adună cu noapte în cap, deschide portbagajele și împrăștie în jurul automobilelor chițibușuri de care se împiedică prin gospodărie.
La piața cu nume decent, dar de esență dubioasă, englezii vând totul, marocanii vând lucruri pescuite prin tomberoane, rușii vând vechituri târâite din viața lor sovietică, latino-americanii vând rarități meșterite în timpul liber, francezii vând podoabe răs-purtate, niște etnii neidentificate vând lucruri furate, spaniolii vând fructe trecute, adică fiecare vinde ce nu-i trebuie, dar poate fi de mare folos altcuiva.
Eu nu mă duc cu lista de cumpărături ca la supermarket nici ca în centrele comerciale cu speranța să găsesc tot de ce am nevoie, mă duc să casc gura, să văd cum iși sacrifică și alții o dimineață de week-end printre obiecte cu istorii, să irosesc intenționat puțin timp pe fleacuri, să aud etnii amestecate ca pe turnul Babel, iar dacă am noroc, să cumpăr ceva ieftin ca un cadou și bun cât o avere.
Acum două săptămâni treceam pe lângă masa unui bărbat șchiop. Aranja un set de 12 pahare pentru care o marocană îi propunea 2 euro și el a refuzat categoric: „Ce naiba o sa bei din ele dacă-s pentru tării?” aparent marocana nu înțelegea nicio boabă româna și a zâmbit jenată, căci de ar fi înțeles, i-ar ripostat pe măsură. Bărbatul a mai scos din portbagaj niște obiecte de ceramică, jucării, veselă și cutia de cărți la care m-am oprit să răscolesc.
  • Eres rusa?
  • Moldoveancă.
  • Basarabeancă?
  • Ungheneancă.
A zâmbit.
  • Și eu sunt de la Iași. Ia-ți un ceas.
Și mi-a întins în obiect voluminos, cu cifre enorme, curea neagră, mășcată, în fond exagerat pentru gusturile mele mărunțele.
  • Am ceas.
  • Și de ce nu-l porți? Ia-l pe acesta. Nu-i furat, bănuiesc că-i scump, dar ți-l dau cu 3 euro, am eliberat o casă după vânzare și trebuie să ne debarasăm de gunoiul acesta.
  • Bună publicitate. De ceas nu aveam nevoie, nici de conversația care mă încurca să răsfoiesc în voie volumele vechi.
  • O să-l porți cu plăcere, nu ca și pe cel ce-l ții în cutia din noptieră, de frică să nu-l scapi în căldarea cu apă ori să nu-l stropești cu produse de curățat.
Începea să mă incomodeze perspicacitatea vânzătorului clarvăzător, să mă surprindă și evident să ghicesc de unde ne cunoaștem ori pe care geam, din care casă m-o fi văzut răstignită spălându-l.

I-am cumpărat ceasul și a avut dreptate, îl port cu drag.

joi, 1 iunie 2017

Pauză de Facebook

Senzația a fost ca de plecare subită din lumea ireală. O mică moarte virtuală. Conștientă. Programată.
Am contul acesta de șapte ani și niciodată nu l-am închis mai mult de o săptămână. A fost cea mai acesibilă punte de legătură cu „acasă” și unicul meu mediu, fie și fictiv, de socializare.
Toată ziua m-am gândit la timpul care îmi rămâne, din ce în ce mai puțin. Nu știam cum să-l trăiesc la maximum. Am încercat să-mi înving obișnuința cât încă eram „vie”. 
Înainte de 24.00 am intrat să-l blochez, m-a tentat să mișc cursorul în jos pe perete, să comentez, să răspund la mesaje, să reacționez la postări. Unica posibilitate de a evita tentațiile era să apăs pe buton. Și am apăsat. Dar a durat mai mult decât îmi închipuiam - mi se întâmpla ca unui corp vegetativ care este deconectat de la aparatele medicale - trebuia să mai șterg aplicațiile din dispozitive și să confirm că nu sunt un robot sau o persoană rău intenționată într-un cont străin.
Abia după ce m-am culcat telefonul tresărea rar de la notificările din Whatsup și mi s-a întins de câteva ori mâna instinctiv să... Nimic.
Mi-am amintit oamenii de care îmi va fi tare dor și desigur am zâmbit. Nimic n-o să umple acest gol.
Dar spre deosebire de moartea reală, după care nu te mai întorci deloc, niciodată în aceeași lume, mi-am dat seama cât sunt de fericită s-o simt pe aceasta - virtuală, ca să învăț a prețui oamenii. Pe toți.

luni, 17 aprilie 2017

La doi pași

În ziua ceea n-am prins nimic. Nici la calamari, nici la creveți, nici la viermi de bălegar cumpărați de la dracul din praznic. Ne-a fost bine totuși - împreună o zi întreagă, marea era liniștită, valurile cuminți, nisipul fierbinte - până m-a supt de energie zăpușeala și imensitatea idilei albastre. Nu mai aveam răbdare să ajung sub duș apoi să mă ung toată cu cremă.
Copiii însă vroiau înghețată la întoarcere și soțul - apă rece. Ne-am oprit într-un coffe -shop pe autostrada, am comandat cafele, înghețate și savuram fără grabă.
Am trăit momente mult mai imprtante până atunci și realități pe care m-am străduit să le memorizez și mi-au scăpat, dar întâmplarea ceea, fără voie, n-am mai putut-o scoate niciodată din minte, am împins-o spre periferii interzise, am ticsit-o în unghere greu de pătruns, și oricum periodic se proiectează ca un cover insistent pe rutina vieții.
Era vară cred că. În Vega Baja plajele sunt calde tot anul. Era rece totuși, pentru că el se așezase pe scaunul de la bar, după ce și-a pus casca de biker pe podea, și-a scos geaca de piele și aștepta comanda atent la chelneriță. Purta un tricou gri mulat ce-i sublinia mușchii lucrați, tenul ușor bronzat și sclipitor de la efortul recent consumat. Avea privirea zâmbitoare de bărbat  ce place la primul impact, foarte conștient de acest atu.
Chelnerița i-a servit ce a cerut și un pahar de apă - abilă și atentă, arăta ca o actriță din spoturile cu cafea sau cu băuturi energizante - prea rafinată pentru acel local, probabil era o studentă care își câștiga banii de buzunar în week-enduri sau fiica proprietarului, care nu primea banii de capricii degeaba. A curățat repede porțiunea de bar pe care tocmai o părăsise un cuplu chefliu și s-a întors să jongleze cu ceștile de pe aparatul aburind.
- Ce faci în seara asta frumoaso? De aici începea un capăt de istorioară și n-am reușit să ignorez dialogul străin.
- Nu cred că te vizează planurile mele din această seară, urâtule. I-a zâmbit rușinată, o prindea severitatea prost jucată ca și cerceii cu perle, rujul mat, părul strâns cu grijă și cămașa de nea.
- Ține, bikerul i-a pus pe bar cinci euro șifonați. Păstrează restul și acest număr de telefon, tânărul a făcut o pauză în care a schițat un zâmbet parcă de propria stângăcie. Ce naiba mi-ai pus în cafea de m-am apucat să-mi las numărul prin baruri?”
Noi am rămas să-și termine copiii înghețatele. Chelnerița a strâns banii, iar după ce zgomotul de motor s-a dizolvat în cel de pe autostradă, a luat cartea de vizită de pe bar și a ascuns-o în buzunarul șorțului.
Peste vreo zece minute am achitat și ne-am luat rămas bun. Soțul conducea prudent, terminasem toate subiectele în ziua petrecută împreună, traficul era încărcat și cu cât avansam, cu atât se aglomera, până am înțeles că intrăm într-un ambuteiaj format de un accident. Șoferii se mișcau încet înțelegători, polițiștii controlau fluxul. O sirenă de ambulanță țipa înfricoșător, pătrunzind spre locul accidentului.
Era o zi cu soare. Răcoroasă totuși, pentru că îmi amorțiseră mâinile și picioarele, și mintea când am ajuns în dreptul accidentului și am văzut tânărul, care zece minute în urmă își băuse cafeaua la doi pași de mine și își trăise un capăt de istorioară, inconștient într-o băltoacă de sânge.

Interviu indecent

Îmi povestește aseară Alma că a susținut cu succes probele pentru un interviu de angajare. Dar tare indispusă îmi povestește. - ... m-au...